Parohia Plevna
Site-ul web oficial al Parohiei Plevna din Protopopiatul Lehliu - „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale!” 2 Cor 2, 14
Episcopia Sloboziei si Calarasilor
Stilul brâncovenesc (I)
Pr Gabriel Toma: 16-08-2015 04:12:19 in Cateheză

    Filosofia istoriei și actualitatea unui arhetip cultural

  Încadrarea societății medievale românești în anumite repere de tip „cultural” (cum ar fi cele religioase, politice și artistice) care determină subiectivitatea viziunii contemporanilor despre sine și rost, evidențiază că tipologia ideală ce se cerea a fi însușit de voievod („singurul stăpânitor și domn”) era inspirată dintr-un personaj istoric „model”, percepție ce suferă, în timp, mutații determinate de evoluția generală a societății:

·   Inspirați de modelul bazileilor bizantini (ce se intitulau „noi Davizi și noi Solomoni, reînnodând marile fapte ale conducătorilor inspirați ai iudeilor..., ținând astfel, în mod vizibil, să se arate ca urmași ai marilor monarhia din trecutului îndepărtat”[1]), Mircea cel Bătrân și Stefan cel Mare și Sfânt, eminenții reprezentanți ai independenței țărilor române, înscriu în acte de danie (Mânăstirea Cozia) sau în cronici (Letopisețul Țării Moldovei..) fragmente din psalmi prin care se identifică cu David. În aceeași cheie trebuie înțeleasă alegoria heraldică a lui Vlad Drăculea de la Curtea de Argeș, nu doar ca prezentare a apartenenței sale la Ordinul Dragonului ci și ca parafrază publică[2], vizibilă tuturor, a psalmului 90: „vei păși peste leu și peste balaur”, desigur, în lupta antiotomană.

·   Căderea Constantinopolului și asumarea de către voievozi a protectoratului asupra lumii ortodoxe, duc la transferul simbolic către modelul constantinian, ecumenic, antiotoman: în biserica din Pătrăuți este reprezentată cavalcada Sfintei Cruci, în care Constantin cel Mare înfrânge pe Maxențiu (păgânul). Iar în tabloul votiv, Sfântul Ștefan cel Mare este prezentat lui Hristos de Sf Constantin[3]. În Țara Românească, Neagoe Basarab „urmează pilda Sfinților Constantin și Elena, înălțând biserici de mare prestigiu”[4] și concomitent asumă ca patron exemplar pe cneazul Lazăr al Serbiei, căzut eroic în Cosovo în luptă antiotomană.

·   La mijlocul secolului al XVI-lea, fără a lepăda dimensiunea globalistă a protejării Ortodoxiei „care și dincolo de Balcani era miluită de domnii noștri până la Ierusalim și în îndepărtata Ivirie”[5], domnii români își reorientează interesul pentru modele de la dimensiunea bizantină către cea națională, românească. „Acest model, care vădește o concepție nouă, alta decât cea a chipurilor „răsăritene” ecumenice, cum fuseseră regele David, Constantin cel Mare sau cneazul Lazăr, marchează un moment important, cel al Renașterii românești, al conștiinței despre un trecut propriu, limitat la hotarele țării, dincolo de implicațiile mai largi ale tradițiilor culturale bizantine, prezente și ele, dar oricum nu în primul plan”[6]. Și pentru că situația țărilor române pe plan extern nu mai putea fi susținută politic pe criteriul vitejiei pe câmpul de luptă, urmașii marilor domnitori din vechime, la rându-le mari, dar în alte coordonate, (Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu) caută să imite acțiunile înaintașilor „fie imitând edificiile, fie scrierile, fie activitatea bărbaților iluștri din vechimea mai apropiată”[7]. Acești strămoși venerabili, la care se raportează domnitorii munteni din secolele XVI-XVIII sunt Negru Vodă- Descălecătorul și Neagoe Basarab- voievod strălucit prin activitate religioasă, artistică și literară.

   Exemplul elocvent al seriozității apelului la înaintașul arhetipal, în cazul lui Neagoe Basarab, spre exemplu, este vizibil în luarea ca etalon vrednic de urmat a acelei capodopere, „monastire naltă/ cum n-a mai fost altă”, a Curții de Argeș de către cei ce ctitoreau biserici:

·        1570- biserica mânăstirii Radu Vodă din București ridicată de Alexandru II Mircea, reinterpretează tipul bisericii lui Neagoe de la Argeș;

·        1571- se ridică la Cobia o biserică  având în mod vădit modelul celei de la Argeș;

·        1638- se înalță biserica mânăstirii Căldărușani de către Matei Basarab, pe baza aceluiași model arhitectural;

·        1655- Constantin Șerban Basarab întemeiază mânăstirea Sf Constantin și Elena din București, devenită catedrală mitropolitană, după modelul ctitoriei de la Argeș[8] a strămoșului său, Neagoe;

·        1679- pe dealul Cotrocenilor începe zidirea bisericii mânăstirii Cotroceni, ca împlinre a unui vot făcut de Șerban Cantacuzino, cu ocazia unei întâmplări de viață, folosindu-se același model, argeșean;

·        1690- Constantin Brâncoveanu începe Mânăstirea Hurezi, cu foarte mici diferențe față de model- biserica lui Manole;

·        1716- Nicolae Mavrocordat, fanariotul, înalță impunătoarea mânăstire Văcărești, pe baza aceleiași structuri arhetipale a frumosului românesc: Curtea de Argeș.

 

  Însă utilizarea repetitivă a modelului nu produce manierism iar domnitorii din sec XVI-XVII nu devin epigoni ai înaintașilor, ci în ei (ca și în cazul cronicarilor contemporani lor- Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino) se manifestă o sensibilitate de tip baroc, definită de Edgar Papu drept „manifestarea unei realități largi, evoluate, însă amenințată a fi supusă nimicirii de către forțe superioare. Ca urmare a acestei situații tragice, trăirea barocă adoptă o poziție defensivă cu totul specială, apărându-se printr-o explozie de strălucire, care se substituie efectivei puteri. De aici derivă splendoarea exuberantă a a stilului baroc”[9].  

  Cuvintele cronicarilor „nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremi” sau            „sărmană țară așezată în calea răotăților” se completează  „baroc” cu splendide monumente arhitectonice : mânăstirea Dragomirna, biserica Trei Ierarhi, mânăstirea Hurezi, Palatul domnesc de la Mogoșoaia, ca soluții ale elitei intelectuale românești, de compensare prin artă a amenințării unei superputeri strivitoare[10], Imperiul otoman.



[1] Andre Grabar, L'art de la fin de l'antiquité et du Moyen Age, vol I, Paris, 1968, p 136, apud Pavel Chihaia, Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1993, p 230

[2] Pavel Chihaia, Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1993, p 231

[3] Ibidem,

[4] Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile  către fiul său Theodosie,  apud Dan Zamfirescu, Ortodoxie și romano-catolicism, Editura Roza Vânturilor, București, 1992, p 29

[5] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și romano-catolicism, Editura Roza Vânturilor, București, 1992, p 123

[6] Pavel Chihaia, op cit, p 239

[7] Ibidem, p 241

[8] Pr Prof Dr Ene Braniște, Liturgica generală, editura IBMBOR, București, 1993, p 346

[9] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,  Editura Univers enciclopedic, București, 2002, p 166

[10] Ibidem, p 171                                    


Parohia Plevna

Site-ul web oficial al Parohiei Plevna din Protopopiatul Lehliu - „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale!” 2 Cor 2, 14
Parohia Plevna, Biserica Ortodoxa, Plevna, Episcopia Sloboziei si Calarasilor, Protopopiatul Lehliu

 
Copyright 2017 - Parohia Plevna

Powered by NETCreator & Lacasuri Ortodoxe
NETCreator